Sistemul nostru solar

Sistemul solar este un ansamblu component al Galaxiei Calea Lactee, fiind alcătuit din Soare, planete, sateliți naturali, comete, asteroizi, meteori. Mai general, o stea împreună cu alte obiecte cerești ce gravitează în jurul său se numește sistem sloar, termenul „solar” referindu-se strict la steaua numită „Soare”. În cadrul galaxiei noastre, Calea Lactee, sistemul solar se află pe unul din brațele exterioare, numit Bratul Orion

     Mercur este planeta cea mai apropiată de Soare, înconjurându-l o dată la fiecare 88 zile.Fizic, planeta Mercur este similară în aparență cu Luna, fiind împânzită de cratere. Ea nu are sateliți naturali si nici o atmosferă mai densă. Planeta are un nucleu mare de fier care generează un câmp magnetic de 100 de ori mai slab decât cel al Pământului.
Situată la 108 milioane km de Soare, Venus își parcurge orbita în 225 de zile. Rotația în jurul propriei sale axe este foarte lentă, durează 243 de zile si are loc de la vest la est, în sens invers față de rotația celorlalte planete. Cu un diametru de 12100 km, Venus este a doua planetă (pornind de la Soare) din sistemul solar, orbita sa fiind cuprinsă între cea a planetelor Mercur si Pământ. Venus este cu foarte puțin mai mică decât Pământul, dar atmosfera sa este foarte diferită: în principal, aceasta este compusă din 96% gaz carbonic si 3,5% azot.
Pământul (numit si Terra sau „Planeta albastră”) este în sistemul solar a treia planetă ca distantă fată de Soare si a cincea ca mărime. Terra face parte dintre planetele interioare ale sistemului solar (planetele aflate în interiorul centurii de asteroizi). Este singura planeta din Univers cunoscută ca adăpostind viată.
Marte este, pornind dinspre Soare, a patra planetă a sistemului solar. Uneori mai este numită și „planeta roșie” datorită înfătisării sale văzută de pe Pământ. Culoarea rosiatică se explică prin prezența pe suprafața sa a oxidului de fier.
Jupiter este a cincea planetă de la Soare si este cea mai mare dintre toate planetele sistemului nostru solar. Are diametrul de 11 ori mai mare decât cel al Pământului, o masă de 318 ori mai mare si un volum de 1300 ori mai mare.
Saturn este a sasea planetă de la Soare si a doua ca mărime din Sistemul Solar, după Jupiter. Împreună cu Jupiter, Uranus si Neptun, Saturn este clasificat ca un gigant gazos. Planeta este compusă din hidrogen si proportii mici de heliu si alte elemente. Structura internă a planetei constă într-un miez de piatră si gheată, înconjurat de un strat gros de hidrogen metalic si un strat gazos exterior. Atmosfera este blândă, deși multe caracteristici intense pot apărea. Vânturile de pe Saturn pot atinge viteze de 1,800 km/h, mult mai rapide decât cele de pe Jupiter. Are un câmp magnetic a cărui putere este un intermediar între cea a Pământului si câmpul puternic al lui Jupiter.

Uranus este a saptea planetă de la Soare și a treia că mărime (după diametru). Uranus este mai mare ca diametru însă mai mică sub aspectul masei decât Neptun. Plasat pe o orbită de 19 ori mai îndepărtată de Soare decât cea a Pământului, Uranus, ca si Neptun, primeste foarte putină căldură. Cu un diametru de 52.000 km, Uranus este de 2 ori mai mic decât Saturn, dar de 5 ori mai mare decât Terra (Pământul). Este înconjurat de inele întunecate și are 15 sateliti.
Neptun este a opta si cea mai îndepărtată planetă de Soare din sistemul solar. 
Neptun are masa de 17 ori mai mare decât cea a Pământului și putin mai mare decât a lui Uranus, care este de 15 ori mai mare decât cea a Pământului. Neptun orbitează Soarele la o distantă de 30 de unitati astronomice ceea ce înseamnă că orbita sa este de aproximativ 30 ori mai mare decât orbita Pământului.
Pluto este o planetă pitică din Sistemul Solar.  A fost descoperită în anul 1929 de către astronomul american Clyde William Tombaugh.

Spațiul cosmic numit și spațiu extraatmosferic este întregul spațiu situat dincolo de limita atmosferei unei planete. Spațiul cosmic este, într-o primă aproximație, vid. Totuși, el nu este complet lipsit de conținut, ci este umplut cu gaze la presiune extrem de scăzută și pulberi. Spațiul cosmic conține câmpuri gravitaționale, radiații electromagnetice. Deoarece atmosfera nu se termină brusc, ci se subțiază progresiv, nu există nici o limită definită clar între atmosferă și spațiul cosmic.
















Pentru a efectua un zbor spatial orbital, o nava spatiala trebuie să depășească viteza de zbor suborbitală. O navă spațială nu intră pe orbită până când acesta nu se deplasează cu o viteză suficient de mare, astfel încât acceleratia sa să fie mai mică sau egală cu accelerația centripeta cauzată de viteza sa în mișcare circulară.Spațiul exterior este cel mai apropiat de starea de vid perfect. Efectiv în acest spațiu nu există forțe de frecare, aceasta le permite stelelor, planetelor și sateliților să circule liber de-a lungul traiectoriilor lor ideale gravitaționale.